Colegul nostru a decis luni, puțin după ora prânzului, să facă o ultimă reverență și să iasă din scenă. Stanca, cel îndrăgostit de cuvânt și de viață cu puterea cu care un adolescent poate iubi pentru prima oară, ne-a surprins, o dată în plus, pe noi toți!


Așa cum o făcea atunci când ne vizita redacția. Pur și simplu, te trezeai cu el lângă tine, când ți-era lumea mai dragă, adică exact atunci când trebuia să predai nu știu ce articol, și începea să turuie despre nu știu ce scandal cu care cochetai mai degrabă vag. Avea o bucurie a vieții în el pe care puțini dintre noi o posedă. Și, și mai puțini știu s-o transmită! Fiindcă pur și simplu te cucerea cu stilul lui impetuos, de coleg care nu acceptă tăcerea, care nu știe sau nu auzise niciodată până atunci de dureri de cap sau de orice fel de indispoziție. Pur și simplu nu puteai rămâne indiferent lângă el. Ori respirai în ritmul lui, rapid și deseori sacadat, ori căutai cele mai imbecile scuze pentru a te sustrage. Erai o biată insectă în plasa pe care o țesea pe nevăzute în jurul tău!

Împreună cu el, ți se schimba însă nu doar agenda, ci întreaga perspectivă. Stanca îți aducea în jur o lume despre care ai fi putut jura că a apus demult, dar care era iar vie doar pentru tine, acolo și atunci!

Cine nu crede, cine nu l-a cunoscut, să ia mărturie textele sale. Multele sale texte. Familia sa aparte de cuvinte din care și-a construit prieteniile, speranța, familia, poate chiar și averea, atâta cât o fi fost...nu l-a părăsit niciodată, nici măcar în ultima clipă, sunt sigur!   

Știam că are o inimă mare în piept, dar nu știam cât de obosită este! Știam că puțini pot încânta cititorul așa cum a făcut-o el, dar nu mă așteptam să plece după cel dintâi deceniu de epistolar fără egal susținut zilnic în paginile ziarului Click!

Cunoaștem bine și pasiunea lui pentru Rapid, la fel de frumoasă ca Marea Neagră, o altă iubire profundă pe care nu a ascuns-o niciodată. Aș fi pariat oricând, cu oricine, că George Stanca se va afla în tribuna oficială a giuleștenilor la primul meci oficial al revenirii acestora în prima ligă fotbalistică. 

Știam și grija cu care-și alegea fiecare cuvânt la adresa celor cărora le trimitea „scrisorile” lui dragi. Chiar și atunci când vroia să fie asemenea unui părinte pus în ipostaza de a servi o lecție de viață, nu uita să fie gentil. Și, mai ales, cald. Dar ceea ce nu știam avea să învingă în cele din urmă. Nu i-am cunoscut prea bine latura sa de „profet”. Abia după ce i-am citit și recitit ultimul său editorial, cel dedicat lui Vladimir Găitan, în ultima sa zi trăită pe acest pământ, am înțeles cum unii dintre noi au puterea să se retragă discret, ca și cum și-ar fi cerut iertare pentru ceasurile în care, fără știința noastră, ne-a înlocuit indiferența cu darul vieții sale neobosite, până mai ieri.

Pentru toate acestea, îți mulțumesc domnule George Stanca!

Ultima scrisoare pe care George Stanca ne-a trimis-o la redacție duminică, 3 februarie, îi este adresată prietenului de-o viață, Vladimir Găitan.

Dragă Vladimir Găitan,

Mă tot uit la o poză de-a ta din tinerețile noastre, era scoasă din filmul «Reconstituirea», regizat de Pintilie, unde voi doi puști, tu și Gigi Mihăiță, ați schimbat lumea... Semeni, zic eu, cu Mick Jagger de atunci, ai figura unui indolent arătos care sfidează lumea cu frumusețea și siguranța sa. Am această poză nostalgică, așa ca o iconiță, în ceea ce te privește... Căci de 30 de ani tu trăiești o sentință fatală care nu mai vine, dă-i Doamne să nu se grăbească, ești marcat firesc de o durere existențială. Și, mă gândesc uneori de ce mereu presa, ca și mine acum, trebuie să evoce termenul acesta de așteptare ca un tva pe un produs și în loc de asta să zică, ”marele actor din Reconstituirea....”. Ar fi, pare-mi-se mai corect așa. Dar și suferința e jalon, ca și bucuria, ca și viața, nenorocul, ca multe altele, și eu am început să aflu asta din iulie anul trecut, de când tot populez unele spitale ale Capitalei...

img_1738.jpg

vladimir gaitan
Vladimir Găitan, prietenul de-o viață căruia George Stanca i-a dedicat ultima scrisoare
foto: Click!

Suntem la vârsta la care, făcând bilanțul firesc, ajungem la un refren - ”cu ce ne-am ales în viață” și de fapt din el ar deriva un altul mai important - ce lași în urmă. Tu lași o lucrare de patrimoniu, o operă: roluri de film și teatru, creații care oricât ar fi reproduse prin mijloace moderne, ele rămân viață. Și asta nu se poate reproduce.

Deci dragă Duțu, lăsăm în urmă - evident, cine lasă...- picături de viață, tone de viață. Asta lăsăm cu noi și tot asta nu ne-o ia nimeni după moarte. M-am uitat la tine în situații particulare și ți-am văzut suferința. M-am uitat la tine ca actor pe scenă și ți-am văzut bucuria. În asta constă, cred eu, tensiunea existențială a unui ins ca tine și tot în jurul tău am descoperit fericire, multă fericire, alături de cele două fete care te înconjoară. Vezi tu, în aceste momente, de obicei se face și o analiză anecdotică a întâmplărilor din viață, una care crează mituri mai mult sau mai puțin reale. La cele reale intră poantele cu Gigi Dinică, Ștefan Iordache etc. Pentru că ei au lăsat ca niște mari artiști vorbe de duh. Din acest punct de vedere tu ești un introvertit. La tine vorba nu circulă, așa ca la alții. La tine ea rămâne împietrită, compactă, dură, cu care să dai în dușmani uitându-te înapoi. Chestie de temperament. 

De ce mă uitam la poza tinereții tale, cu ocazia faptului ca ai atins 72 de ani. Record personal. Îmi dai voie ca, la 82 de ani, să republic această scrisoare ca să arătăm contemporanilor ce optimiști eram? Căci am fost!  

 

 

loading...
Loading...