Nu pot să cred. Refuz să cred că mi s-a telefonat, mi s-a dat vestea tristă și mi s-a spus să scriu rubrica ”In memoriam: Cristian Țopescu”. Inima mea refuză. Sufletul meu plânge. Mâinile mele tremură acum când trebuie musai să scriu despre moartea unui prieten, coleg de presă și jurnalist tv.


În același timp, un idol de o probitate morală și profesională desăvârșite… Cristi nu mai este! De câte ori ne sunam și mai ales după Revoluție, să comentăm, cu tristețe și cu ironie, încotro se duce limba română vorbită la tv - emisiuni sportive; comentariul doct al unor tineri; dar, mai ales, decăderea limbii române pură și corectă. Înainte de 1990 am fost cu el în Valea Jiului la invitația unui director fabulos - ing. Bogdan Bujor și al adjunctului său, primar post-revoluție, ing Benor Voicescu. De atunci am rămas prieteni pe viață… Și cu el. Și cu ei. Imediat după ‘90 am scos la Casino Victoria revista Fair-play, termen al cavalerismului în sport de care Cristi s-a legat pe viață. Glumind, era o revistă cu trei directori și un redactor șef-subsemnatul… adică, cum să fiu eu sublocotenentul GS de atunci șeful colonelului Țopescu? Ne distram și nu ne gândeam la moarte… Apoi, am fost în 1994 la Los Angeles la CM de fotbal. Unde Cristi a început - din motive pe care nu am dreptul să le divulg devreme ce el n-a făcut-o, - să fie dezamăgit de fotbal, de lumea lui, de publicul lui… Mi-a spus-o, apoi ușor s-a îndepărtat de fotbal… Dincolo sau după ”crainicii” (îmi place termenul desuet…) de fotbal ca Raul Bart sau Ion Ghițulescu, ambii de la Radio, cu care am crescut, Cristi a rămas în inima și sufletul meu; sub pielea mea. Era omul ideal. Echilibrat. Exact. Profesionist. Meticulos. Patetic cât era necesar, excelând prin exagerare doar la recordul Nadiei Comăneci, la cursele lui Patzaichin, la jocurile fabuloase al Naționalei masculine de handbal cu Gruia, Gațu, Oțelea, Mozer, Hnat, Ivănescu, Drăgăniță etc - scuze, îmi vine totul aiurea… Cristi era o mare voce a României la TV. Era cel cu care am crescut, m-am educat sportiv. Carisma lui a fost atât de mare că în zilele Revoluției putea să fie orice de la Iliescu-n jos… Modest, a cochetat nițel și cu politica liberală.

Eram la liceu când comenta în pauzele de fotbal demonstrațiile de călărie - eu eram coleg de liceu cu Donescu Anghel - apoi a ajuns la alte sporturi… Așa, am crescut… împreună. Ba, am fost mândru și bucuros când ne-am trezit colegi prin 1970-1973 la Săptămâna lui Barbu. Mereu drăguț, mereu amabil. Un om rarissim. E greu, prieteni, ca acum, la nici un ceas după ce am aflat vestea plecării lui Cristi, într-un infinit turneu, să mă adun, să fiu coerent și precis. Abia dacă mă mai pot ține din plâns, ca să văd literele ce compun ultimul meu salut către fostul, deja, meu prieten, coleg și idol Cristian Țopescu.

 Să ai drum bun, Cristi, singur pe calul tău…!

loading...
Loading...