Scrisorile lui Stanca: Dragă Călin Geambaşu,
Ce gest frumos, romantic, omenesc, duios faci față de memoria unei vechi prietene dusă anul trecut dintre noi, pentru mine fiica vechii mele prietene Doina Spătaru, Mălina Olinescu.
Am lăcrimat când am citit, aflat ce ai tu de gând să faci. Vrei, deci să relevi marelui public 50 de piese ale Mălinei total necunoscute. E cam un triplu CD să zicem, dacă nu cvadruplu... Să redescoperi o fațetă, sau să relevi o fațetă nouă, a unei artiste dispărute să o relansezi, practic. Sau să o ajuți să ne releve nouă consumatorilor, ascultătorilor degustătorilor de spectacole, ce mare talent am pierdut. Vom descoperi poate un univers inedit: cel al artistei care a fost Mălina Olinescu. E un gest postum, deloc inutil. Poate că dacă trăia, asta se putea petrece în ani buni....
Știi, parcă supărat pe soartă, îmi vine să exclam cu durere: trebuia să moară biata Mălina ca să ascultăm în bloc toate aceste creații ale sale. E un demers nu numai omenesc, Călin, dar și creștin. Chiar dacă gestul ei de a evada din viață, nu e admis de biserică. Deși, am aflat recent și o variantă plauzibilă care ar substitui voința celei plecate, cu hazardul: nu s-a aruncat, ci a căzut...Numai Dumnezeu știe.
Oricum, ce faci tu este un gest de restituire unic la noi și un gest de prietenie care va rămâne scris Undeva la Cineva care contabilizează astfel de fapte... Că ne-am săturat numai de rele, de schimonoseli și de false lacrimi. ...iar îmi amintesc de fariseii, bocitoarele care alaltăieri o stropeau cu noroi pe Laura Stoica și astă-seară veneau la DDD să o plângă și să spună lumii ce prietene erau ele, mi-e silă!
Și la Mălina au apărut astfel de ciocli, care emit doar conjecturi: făcături din cioburi de fapte compuse fals și prezentate ca fapte, mi-e scârbă...
Tocmai de aceea venit de la un prieten profund ca tine, gestul mi se pare dumnezeiesc. Poate fi pus, fără să ne tremure mâna, la icoana sfântă a unei prietenii sincere,
Te sărut pe suflet...
George Stanca
