Scrisorile lui Stanca: Dragă Radu Beligan,
Ne-am născut cu dumneavoastră... vă știm de la teatru. Și de la "Teatru la microfon? " Nu există capodoperă teatrală or un mare eveniment, o piesă mare, un rol mare în care să nu vă fi implicat? Respirați teatru. Consumați teatru. Emanați teatru. Să ai 95 de ani și să fii în continuare pe scenă. Să joci, nu, să te joci... e fantastic! Nu e numai o probă de longevitate artistică incredibilă, sau una de anduranță, ci expresia supremă a iubirii față de public și de teatru în același timp.
Nu e un supliciu. Nici sacrificiu. E iubirea de oameni. De spectatori. Care vi se-ntoarce înmiit. Ei, oamenii, el, publicul, vă dă forța. El este elixirul longevității. Care vine și din echilibrul în care ați trăit. Măsura. Cumpătarea. Limitarea exceselor. Pe care succesul adesea le cere. Euforia aia perfidă când te simți iubit, adulat de mii de persoane. Aici este pericolul pe care cu înțelepciune l-ați știut evita. Ați căutat succesul. L-ați găsit. L-ați posedat. Dar nu v-a îmbătat. E o seducție cvasiletală pentru o carieră. Căreia mulți nu-i rezistă. Mă gândesc la Adrian Pintea...
Apoi, la longevitatea domniei voastre, se adugă dragostea actorilor mai tineri din teatrul românesc. TOȚI. Căci, nu numai ca actor, coleg de scenă sau de teatru, ci și ca director sau ca orice ați mai fost în viața asta, nu ați făcut decât bine.
Privesc efuziunile telurice cu care vă învăluie, agresează, violentează furiosul, zgomotosul și frumosul "puști" Florin Piersic. Mi se pare o minunăție acest tip de iubire. De adulație a Maestrului. Și, dacă Florin ar fi singurul... Dar în spatele lui sunt câteva generații. Care vă iubesc, adulează, venerază. Și care vor fi mândre că v-au cunoscut. Că au jucat alături. Sau pur și simplu, doar că au fost contemporani cu uriașul Beligan.
Să vă deie Domnul viața și mai lungă să vă apuce și nepoții/nepoților noştri. Tot pe scenă...
George Stanca
