Memento Mori: Nichita Stănescu


Se împlinesc 33 de ani de când s-a stins Poetul. Era a doua zi după decesul lui Amza Pellea. Ce popor, ce naţie ce oameni, ce ”noroc”, ce Dumnezeu crud – sau ce popor păcătos - să ni se ia doi titani în nici 24 de ore. M-a sunat un prieten să-mi zică. Am izbucnit într-un plâns din care cu greu m-am potolit. Mama mă întreba indignată de ce sufăr atât. Nu ştiu nici acum; ce ştiu e că s-a rupt ceva în mine; nevoia-mi de Nichita e ca un drog la care visez mereu. Numai pe tatăl meu vitreg, Marin-pâinea lui Dumnezeu, l-am visat mai mult decât pe Nichita. Nu-mi pot explica fenomenul…
“…Am mers la spital, la camera de gardă. L-am găsit îmbrăcat deja în singurul său costum, cel maro cu dunguliţe. Întins pe un pat. Se aştepta un coşciug. Cei de la Uniune îl numeau «coşciugul parţial». Nu îl puteam asocia pe Nichita cu asta. Am scris un eseu despre inestetica acestei disonanţe. La SLAST-ul lui Cristoiu. Care i-a dedicat un mijloc de pagină. Mai scriau acolo şi Coşovei, Titu Dumitrescu, apropiatul lui «antimetafizic…». Nu mi-a apărut articolul – cenzura îl considera prea sumbru. Auzi, de parcă Nichita nu murise, ci se născuse. Sau luase Nobelul. Nişte imbecili… La camera de gardă, tensiune. Erau acolo Titu. Şi azi defunctul Condeescu. La nunta căruia s-a declanşat moartea Poetului. Şi alţii. Ăia de acolo, hamalii morţilor se grăbeau. «Şăfu, avem programu’ pân’ la patru, nu stăm pentru mortu’ vostru…» «Poporu român opere complete», cum zicea Păunescu; pulimea şantajistă, zic eu; proletariatul; omu’ nou… o chetă mică şi s-a-nchis gura milogilor-şantajişti. Pe la cinci, avea să vină de la Uniune, în fine, microbuzul cu «coşciugul parţial». Vajnicii proletari l-au mutat, Nichita era uriaş, în coşciugul, care avea să devină definitiv. Poetul fu dus la Biserica Părintelui Galeriu. Ce-mi mai amintesc? Noaptea aia primă am fost la Amza acasă. Noi, poeţii tineri. Apoi, întâmplător, mi s-a dat să car coroana trimisă de Ceauşescu. Obiect lipsă la Pellea, lucru care a născut legenda iradierii Marelui Actor” .
În ziua ultimă, la Bellu, cu Florin Iaru, bietul Traian Coşovei… (adică poeţii tineri care l-au adulat), mă număram printre cei care l-au purtat pe umeri. Pe ultimul, chiar ultimul, drum. E pus în oglindă cu Eminescu”.
Drept pentru care onorată instanţă naţională răspund, recunosc şi semnez prezenta…
(file de jurnal personal)

Loading...

Alte articole