Ziua în care Regina Maria și-a gratulat soțul cu apelativul „criminalule”!
Primul Război Mondial a adus cu el României nu doar sute de mii de victime pe front și imense sacrificii materiale și umane suportate de populația civilă, ci și confruntări la cel mai înalt nivel al statului. Și asta nu doar între generalii Armatei Române, cum e de acum cazul atât de cunoscut al lui Alexandru Averescu și Constantin Prezan. Inclusiv familia regală a traversat multe asemenea momente tensionate, cum ar fi chiar pierderea unuia dintre copii, Mircea, în primele luni de la intrarea în război a țării de partea Antantei.
Unul dintre aceste episoade deosebit de tensionate a fost descris cu o mulțime de amănunte de Regina Maria, consoarta Regelui Ferdinand (cel care i-a succedat lui Carol I pe tronul României în septembrie 1914), în amintirile sale publicate cel mai recent de Editura Humanitas, într-o ediție îngrijită de apreciatul istoric Lucian Boia.
Cum a arătat în epocă „ciocnirea zeilor”?
Click.ro a ales să vă prezintă această „ciocnire a zeilor”, așa cum a rămas ea în amintirea reginei, tocmai pentru a înțelege mai bine caracterele, dar și dreptatea punctului de vedere pe care îl apărau fiecare dintre cei doi principi. De menționat că disputa celor doi se producea la finele lunii noiembrie, exact acum un secol, într-o perioadă în care armata germană, sprijinită de austro-ungari, bulgari și turci, se pregătea să ia cu asalt Bucureștii, iar restul trupelor românești, însoțite de o mare parte a populației civile, să ia calea pribegiei spre Moldova, tot ceea ce mai rămăsese liber din țara noastră.
Mai mult, veți observa cu ușurință că cea care conduce ostilitățile, și s-a întâmplat așa de mai multe ori în vremea în care România a fost condusă de Ferdinand și Maria, este regina. Englezoiacă de origine, ea avea să surprindă de multe ori lumea masculină a epocii sale care nu accepta intervenții feminine, ba chiar „să-și învingă regele” și pe generalii acestuia. A rămas memorabil în istorie clipa în care Regina Maria, în cursul anului 1917, când armata și Casa Regală Română se aflau în exil în Moldova, îi explica unui politician român că ea este englezoaică, iar pentru aceștia nu există cuvântul „învins”.
Amintirile de neuitat ale Reginei Maria
(episodul consemnat aici e datat sâmbătă, 12/25 noiembrie 1916)
< Așadar, aici s-a ajuns – trebuie să fug!
Dar să povestesc lucrurile în ordine, sunt atât de tragice încât merită să le scriu pe rând, așa cum s-au întâmplat.
Programul hotărât de ieri a fost îndeplinit întocmai și, dintre toate zilele dureroase, aceasta a fost o zi încărcată de durere, ba chiar peste măsură!
La oră nouă am plecat cu Barbu la Cartierul General, ca să-l căutăm pe Nando (n.n. apelativul cu care Regina Maria i se adresa Regelui Ferdinand în anumite circumstanțe), de vreme ce el n-a venit după mine, dar în primul rând ca să duc lupta în locul lui Carol, o luptă pe care am de gând s-o câștig, printre atâtea pe care le pierdem!
L-am găsit pe Nando calm, are un fel al lui curios de a primi înfrângerile de parcă nici nu-l deranjează, uneori mi se pare că nici n-a înțeles prea bine ce înseamnă.
I-am spus că am fost anunțată că trebuie să plec; și eu eram calmă, foarte calmă, dar vai, Doamne! nu pentru că nu mi-aș fi dat seama de situație.
Nando e de acord, oarecum distras, că da, e mai înțelept să plec. Păstrându-mi calmul pe dinafară, îl întreb dacă s-a gândit unde ar trebui să mă duc! Întrebarea îl tulbură, se vede: ezită, își bâlbâie răspunsul și în cele din urmă recunoaște că a crezut că „au aranjat Știrbei și Ballif (n.n. personaje din anturajul reginei) unde urmează să plec”.
Oricât de greu de crezut ar părea, nici nu i-a trecut prin minte ce s-ar alege de noi dacă ar trebui să plecăm! Totul a fost plănuit de Cartierul lui General, dar el nici nu a întrebat ce cale vor apuca regina și restul familiei regale, deși am patru copii cu mine și am avut cinci!
Sunt obișnuită cu lipsa lui de prevedere, căci toată căsnicia noastră eu am fost cea care a purtat greutatea a tot ce trebuia rânduit, dar acum lucrurile nu mai sunt în mâinile mele, suntem în război – nu pot spune că voi merge acolo sau dincolo după bunul meu plac, trebuie să mă mulțumesc să merg unde pot, dar capii armatei ar trebui să se hotărească unde trebuie să plece regina.
I-am răspuns, calm, că de vreme ce nu prevăzuse nimic pentru mine și copiii mei, probabil am să aflu singură sub ce acoperiș îmi pot adăposti capul regal; l-am rugat să nu se deranjeze și l-am asigurat că sunt obișnuită să am grijă de mine singură – lucruri la auzul cărora a părut să se simtă ușurat, fără să-și dea seama ce însemnau de fapt vorbele mele…
Apoi am anunțat că nu venisem să vorbesc despre mine, ci despre Carol (n.n. fiul cel mare al cuplului, viitorul Rege Carol al II-lea) și că, de vreme ce urmează să plec (unde – nu se știe), nu vreau să-mi iau rămas-bun fără să mă fi asigurat că va merge și Carol pe front. Carol era prezent și urmărea îngrijorat semnele luptei care începea, gata să intervină de partea mea dacă ar fi fost nevoie.
Eu și Nando am început să ne duelăm cu aceleași vechi scuze folosite încă de la începutul războiului: că nu e momentul, că avea de gând, oricum, să-l trimită etc, etc.
Am rămas neclintită, hotărâtă să-mi apăr poziția măcar de data aceasta, convinsă fiind că mi-am câștigat dreptul la adevăr, că l-am câștigat prin suferința sufletească incredibilă din ultimele două luni. I-am spus că nu venisem ca să fiu amânată cu promisiuni vagi, ci ca să stabilesc ziua sau chiar ora la care urmează să plece. Atunci, Nando a încercat să pară furios și să mă facă să tac, dar nu venisem ca să fiu redusă la tăcere.
Am folosit cuvinte foarte grele, i-am spus că se comportă ca un criminal, că se joacă cu viitorul fiului său, cu dreptul lui sfânt la inima poporului!, că singurul nostru fiu ajuns la maturitate trebuie să fie cea mai puternică verigă între dinastie și poporul suferind, că trebuie să fie văzut peste tot, ca un stindard printre cei ce luptă, ca o consolare pentru răniți, ca o răsplată pentru cei viteji.
Apoi, întorcându-mă către fiul meu, am spus: „Trebuie să pleci mâine, dacă nu azi! Iar odată ce pleci de aici nu te mai întoarce, sau vor pune din nou mâna pe tine; du-te din tabăra în tabără, de la general la general, pe orice vreme, pe orice drum, oricare ar fi greutățile, trăiește viața lor, fii prietenul lor, ajutorul lor, ajută-i să creadă că ești peste tot, că nici o strădanie nu e prea mare, nici o jertfă prea grea”.
Apoi, întorcându-mă din nous pre Nando, am spus că venisem să câștig lupta aceasta și că, dacă încerca să-mi stea în cale, aveam să chem în ajutor oamenii din stradă! Că am toată țara în spate ca să-mi susțină vorbele, că acum, când se destramă toate în jurul meu, când las în urmă fără o vorbă de împotrivire totul, casa, căminul meu, chiar și micul mormânt proaspăt săpat, nu vreau să plec cu promisiunile vagi pe care le-am primit.
A fost o întâlnire furtunoasă, fiul meu mi-a susținut punctul de vedere cât a putut, și cred că am învins. În orice caz, Carol mi-a promis că va pleca mâine, indiferent ce obiecții i se vor ridica. Apoi i-am privit pe amândoi cu tristețe și le-am spus: „Orice ar fi, așa cum stau lucrurile acum, nu veți avea prea mult de mers până pe front – iar dacă mai pierdeți mult timp, poate nici nu veți mai avea la ce armată să vă duceți!”. >
